06.09.2020

De când am aflat de venirea Emei, m-am gândit că voi naște natural, cum este biologic și firesc. Nu că aș fi avut o problemă cu operația de cezariană, însă mă gândeam că, dacă mamiferele instictual fac acest lucru, și pentru noi, mamele, este un proces care vine de la sine.

Totuși, pentru că frica la fiecare gând ce presupunea venirea pe lume a Emei era tot mai mare, am apelat la cursurile „Lamaze”. Dar copilașul meu scump și drag avea alte planuri… Jucându-se cu cordonul ombilical, am fost diagnosticată cu dublă circulară, fapt ce m-a determinat în ultimele săptămâni să aleg riscul cel mai scăzut pentru Ema mea, mai exact operația de cezariană.

Frica creștea, iar emoțiile mă copleșeau. Simțeam că eu nu voi putea niciodată face față unei asemeni intervenții, în contextul în care familia nu-mi putea fi alături decât online, iar eu suferisem recent un atac de panică. În orice caz, am vorbit cu doamna doctor care mă monitorizase de la începutul sarcinii (Datcu Alina) și am stabilit data.

Zi de duminică, zi de gardă pentru ea, moment în care sarcina mea era de 38 de săptămâni și 4 zile. Sâmbătă, cu o zi înainte de marele eveniment, ca niciodată, eram liniștită și relaxată, de parcă mintea mea a înțeles că inevitabilul se va produce, singura scăpare fiind acceptarea. Totuși, Ema, din nou, avea alte planuri! Noaptea, pe la ora 22:00, am simtit niște dureri groaznice.

Abia mă mai puteam mișca. Erau niște dureri cam în zona ombilicului, dureri pe care eu nu le puteam asocia cu niște contracții. Totuși, am zis că dacă mă așez în pat și mă odihnesc îmi vor trece, da’ de unde. Durerile deveniseră din ce în ce mai insuportabile, iar mersul la urgență un lucru din ce în ce mai cert.

Cu teamă și anxietate, la 1:20 dimineața am ajuns la urgențe, la maternitatea Regina Maria. Soțul m-a condus până la ușă, după care am fost preluată de o asistentă cu un căruț. El se despărțea de mine de parcă mă lăsa acolo, eu mă despărțeam de el de parcă îl voi revedea imediat, doar să mă consulte un doctor și să-mi spună că e totul în regulă și ne întoarcem acasă. Doar că n-a fost așa.

Scenariul meu nu s-a materializat, iar monitorizarea indica semne de contracții. La auzirea acestor vești, am început să tremur. Tremuram de parcă m-ar fi ținut cineva într-un congelator. De la monitorizare am mers la camera de gardă, pentru ca mai apoi să fiu dusă în sala de nașteri.

Țin minte că eram atât de emoționată și speriată, încât îmi alesesem un punct fix la care să mă uit și încercam să mă gândesc numai la lucruri frumoase. Moașa, care mă supraveghea, mi-a recomandat să dorm puțin, dacă pot, pentru că cezariana mea este programată la 13:30, ceasul fiind 3:00 dimineața. Așa că am încercat să mă odihnesc.

Între timp, mi s-a înaintat un domn care mi-a pus tot felul de întrebări, era anestezistul (fiind pandemie, controlul preanestezic se face în aceeași zi cu intervenția chirurgicală, pentru a limita cât mai mult timpul petrecut de graviduță în incinta maternității). În mintea mea era „de ce îmi pune acest domn aceste întrebări tocmai acum când eu încerc să dorm, până mâine mai este timp”, pentru ca la final, să mă anunțe că în jumătate de oră voi fi deja pe masa de operație, cu bebe în brate!

Am rămas ȘO-CA-TĂ. Doamna doctor deja era pe drum (om minunat). Nu știam ce să fac mai repede, să anunț familia sau să mă ridic din pat și să merg spre sala de operație. Țin minte că, fix înainte de monitorizarea realizată în camera de nașteri, aparatul începuse să și bipăie, semn că Ema nu mai respira cum trebuie.

Așadar, iată cum m-am trezit eu pe masa de operație, doar cu un halat înodat la spate, pe sub care nimic, pe marginea unei mese lungi, înguste și reci, cu o asistentă care mă ținea de cap, aplecată, pentru ca anestezistul să-și facă treaba. Tremuratul nu dispărea, însă mi-a plăcut că personalul a înțeles și nu m-a „dojenit”.

P.S. Pe toată durata internării, am avut cu mine, etichetate cu numele, telefonul și încărcătorul. După anestezie, mi s-au pus tot felul de întrebări pentru a se asigura că anestezia s-a instalat, iar operația a început! Surprinzător, tremuratul dispăruse, emoțiile la fel, singura ce domnea în mine era curiozitatea de a-mi vedea copilul. Și uite așa, în câteva momente am auzit un plânset, iar lacrimile erau laitmotivul acestui moment.

Nu-mi venea să cred că fetița mea deja sosise pe această lume. 2640, 48 cm, nota 10, ora 3:59, cezariană. După ce i-am auzit glasul, l-am rugat pe domnul anestezist să mă adormă și m-am trezit în sala de terapie intensivă. La ora 8:00, mi-am anunțat familia că sunt bine și a urmat recuperarea.

Am fost spitalizată 4 nopți și 3 zile, timp în care, mămoasă de fel, chiar nu am simțit deloc lipsa familiei (pe care am văzut-o doar prin videocall-urile online. Bine în cazul în care știam că ne vom revedea curând). Personalul spitalului a avut grijă de absolut toate nevoile mele și ale bebelușului, mi-a fost cerut acordul pentru orice investigație/intervenție/analiză realizată și am fost vizitată non-stop de medici și asistenți.

M-am simțit efectiv ca o regină. Pentru mine, Regina Maria (spital privat) a fost opțiunea optimă în aceste vremuri. Nu l-aș da pe niciun spital de stat, unde, din auzite se cheltuiesc, de asemenea, bani, iar condițiile uneori sunt mizere – părere formată prin prisma experiențelor trăite de mămicile din jurul meu.